Poet
născut la Shkodra, Albania, în anul 1940 (unii spun 1941), a suferit peste un
sfert de veac în închisorile comuniste, fiind aproape la fel de persecutat –
din cauza invidiilor mărunte – și după schimbarea regimului totalitar din
Albania. Talent excepțional, de talie europeană, autor al volumelor
"Rapsodii albaneze", "În acest oraș", "Enisé,
enisé", "Veni ceasul să mor din nou", ”În solitudine” etc., și a
unor opere rămase în manuscris, Reshpja e murit în sărăcie și înaltă demnitate
la Shkodra la 17 februarie 2006.
Fenicienii
au ajuns într-un port necunoscut
și-au aflat
că zeii se schimbaseră.
Locul se
numea Europa în cinstea surorii lui Kadmus
rege al
Enkeleilor, ilirii cei divini
fiu al lui
Agamemnon.
Apoi au
plecat și devenit-au suflete-n ceruri
Doar
corăbiile s-au prefăcut în miraj, ca-nainte,
zeii
n-acceptau sufletele corăbiilor.
Un pom la
orizont ca un om părăsit
Plouă peste
solitudinea sa.
Corzile
ploii vuiesc
când vântul
cântă la vioară
Acest pom
poet a fost, sau însuși Pitagora?
Se-ntorc
păstorii, dar luna au uitat-o aprinsă pe munte
Aștrii pun
lumânări prin cărările păsărilor
peste oile
tăcute.
Când eram
copil, vorbeam cu oile
care-mi
spuneau chestii înțelepte
Ciudat! Când
creștem, oile nu mai vorbesc.
De mic am
înțeles că mă născusem
blestemat cu
artă.
Altfel
priveam lucrurile:
Prin ploile
moarte peștii zburau spre
Cuiburi, la
stele. În loc de ninsoare cădeau păsări
Pe fiece
copac.
Vântul ca o veveriță
rodea crengile.
Plângea
peste mine mama, sânmaria mea. Ave mama mea!
Să n-aibă
nimeni soarta asta!
Iubit-am o
Afrodita-n Olimpul
trandafirilor.
Apoi tu
veniși plină de plecare.
Mai târziu
veneai doar în vise, ca zeițele ilire.
Așa s-a dus
și floarea vârstei, filigranul tinereții
blestemat cu
artă.
Să n-aibă
nimeni soarta asta!
Acum,
murind, visez doar o cruce la căpătâi
și să fiu
uitat, căci nu vreau și după moarte
să m-alerge
blestemul artei.
Să n-aibă
nimeni soarta asta!
Dar când voi
muri, portretul meu
va apărea
prin frunze
căci
prieteni am fost cu fiece copac.
În anotimpul
când frunzele cad
vor cădea și
ochii mei.
De acum
încolo ploile vor fi lacrimile mele
Să n-aibă
nimeni soarta asta!
Oricum
această dimineața-mi va muri-ntre palme.
Oricum
oamenii vor născoci cumva o dimineață
așa cum au
născocit marea, stelele, ploaia
și multe
lucruri inexistente.
Noaptea-i a
ta umbră
pe care încă
n-ai putut-o aduna.
Oricum eu
pot scrie lirici moderne
dar acum e
prea târziu să inventez lucruri inexistente
ca de pildă
fericirea.
Sau copii
frumoși, ploi de flori și asemenea chestiii
despre care
Geneza învinovățește zeii.
Pășesc pe
malul mării și navele salut
în miezul
zilei iluminat ca o biserică.
E rău când
nu-ți întorc salutul
sau când
nu-i nicio navă
dar este și
mai rău când
tu treci pe
malul mării și nu saluți.
Ciudat cu
acest pom ce picură-n nopți
parcă-și
bocește rădăcinile
în orbirea
lor.
În a
frunzelor și-a copacilor memorie
trăiește și
ceasul când mi-au spus rămas-bun
Prea târziu
am înțeles
lungul șir
al ceasurilor, al copacilor
pe lungul
drum al satului
unde le-am
petrecut.
Și iarna
când căzut-au frunzele și copacul vuia
peste
pârâiele de lună.
Ciudat cu
acest pom ce vuiește cu palmele goale
ciudat că nu
ți-am spus rămas-bun.
Cântă
siguratica privighetoare până-n durere
Dar nimeni
nu-i ascultă vocea
Fiindcă îi lipsea colivia.
Pe un
piedestal de tăcere
Zace
profilul meu de la nașterea pietrei.
Răsări
trandafirul roșu la poartă dimineața
Ca un
fulger.
Veni cândva
o fată cu eșarfă roșie și bătu la poartă.
Acum nu mai
sunt tânăr și culorile confund
Poate-i un
trandafir alb
Poate-i un
trandafir albastru.
Dar știu:
veni cândva un trandafir cu eșarfă
Și o fată
răsări frunze la poartă.
Ne-a prins
dimineața pe drum
Tu, vechea
mea căciulă
Drum, nori.
În față – marea ieroglifă a zilei.
Cheia ei o
poartă noaptea.
Fluviul e
prea departe
Dar mie de
ce mi-e dor de pământuri pe care nu le-am văzut?
Doar vocea
lor am văzut-o la Li Bo.
Vara trecută
aveam un băț ce devei salcie la vechiul pârâu
Vor veni
păsările, își vor face cuib
Și noi nu
vom mai fi singuri,
Vechea mea
căciulă.
Până-n ziua
vânătorilor.
Vânătorilor
blestemați.
Caii pe câmp
priveau avioanele
Avioanele
fugit-au prin cer
Dar au rămas
pe câmp caii
Vechile
radare ale rapsodiilor.
Călăreții au
plecat de mult
Și orizontul
cu pelerinele lor
Acoperă
sfârșitul lumii.
Veni noaptea
și bufnița bocește din creangă-n creangă
În copacul
ploii cu rădăcinile-n cer
Dar veniră
fulgerele și zbură pasărea grotelor
Spre
pietrele nopții, dărâmate de noapte una după alta
O, sărmană
pasăre, vai, pe cine vei blestema acum
Acolo, la
rădăcina cutremurelor?
Ninge.
Oftează
Carele
vlăguite ca un cor de tragedii antice
Pe cărarea
satului
Și mi-am
amintit de necredința ta.
Desigur,
zăpada a inventat-o un zeu necredincios
Apoi Domnul
trădat privea
Câmpia
acoperită cu qefin*
Ca pentru un
mort măreț
Vai, cum
te-ai gândit la necredință!
Cum te-ai
gândit la zăpadă!
M-ai iubit
mult.
Dar veni
ziua-n care-ai inventat zăpada.
Acum
drumurile-s închise
Și eu stau
și privesc câmpul unde moare magistral iubirea.
Bocește
cucul în muntele secat
Numărându-mi
zilele
Se duce
pârâul în orbirea sa
Tremură
stejarul bătrân de groază
Bocește
cucul necazurile lumii
Dar pe mine
iarna cuvântului mă așteaptă la poartă.
Prezentare și traducere Ardian-Christian Kuciuk