Prozatoare,
jurnalistă, scenaristă și traducătoare, Elvira Dones s-a născut în orașul
Durrës din Albania la 24 Iulie 1960. După ce absolvă Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Tirana, Secția Limbă și Literatură Engleză, lucrează
la Televiziunea Albaneză, la Studioul de Filme “Albania Nouă” și la Editura
“Naim Frashëri”. Fuge din țară în 1988 și urmează studii de drept la
Universitatea de Stat din Milano. Timp de câțiva ani lucrează la Televiziunea
Elveției Italiene, se mută în SUA și se întoarce în Elveția.
Este
autoarea câtorva volume de succes, “Fără bagaje” (sau “Iubire străină”), “Kardigan”,
”Flori greșite”, ”I love Tom Hanks”, „Stelele nu se îmbracă astfel”, ”O zi alba
jignită”, ”Mai apoi tăcerea”, ”Virginile jurate”, ”Un război mic neprihănit”,
traduse în câteva limbi străine. Multipremiatul film ”Sworn Virgin” este bazat
pe romanul lui Dones ”Virginele jurate”. Laureată a numeroase premii
importante, Dones a realizat și câteva filme documentare.
Tuși zgomotos. Se uită
la terenul înconjurat de blocuri, încercând să pipăie perdeaua găurită a
ferestrei doar cu vârful degetelor. Totul în cameră era uleios: geamurile, pereții,
până și dușumeaua.
Afară era o vreme de
lupi, una din acele nopți care-ți injectează în suflet un sentiment dubios: de
iepure sau de ucigaș. Dacă ar fi putut alege, Ahmet s-ar fi făcut iepure, s-ar
fi ascuns într-un colț și și-ar fi tras un somn de zile mari. Dar trebuia să
iasă afară, în ger, și să facă pe ucigașul, aidoma cowboy-lor de altădată,
pistolul în mână, privirea amenințătoare, fie ce o fi!
Ahmet se scarpină pe cap
și se îndepărtă de fereastră. Se așeză lângă masa șchioapă a camerei,
gândindu-se că ultima oară când avusese norocul să lucreze pe undeva se întâmplase
acum trei săptămâni. Vecinul de jos îi mai dăduse cheile mașinii de gunoaie și
altă dată, dar seara trecută spusese clar că e ultima oară. Ahmet încremenise preț de câteva clipe: să nu accepte
sau să facă pe surdul? Şi
făcuse pe surdul. Se vedea clar că vecinul avea chef de ceartă. “M-ai auzit sau nu? Gata. Nu vreau să-mi
pierd locul de muncă din cauza ta”. Dar vecinul nu-i împrumuta mașina de
gunoaie fiindcă ar ține la Ahmet, ci pentru că nu vroia să se trezească atât de
devreme și să-și înceapă ziua printre gunoaie. Mario nu ducea lipsă de bani,
dar nu vroia, totuși, să piardă acel loc de muncă. Astfel, Ahmet se ducea la
gunoaie în locul lui Mario, de la ora patru dimineața până la zece și, la sfârșitul
lunii, conform înțelegerii, înlocuitorul
câștiga treizeci de mii de lire. Astfel, Mario dormea liniștit, iar Ahmet
refugiatul își vlăguia oasele printre gunoaie, întorcându-se în cotețul unde
locuia, totuși, cu sentimentul omului împlinit.