ELVIRA DONES: Căutați-mă la gunoaie...

Prozatoare, jurnalistă, scenaristă și traducătoare, Elvira Dones s-a născut în orașul Durrës din Albania la 24 Iulie 1960. După ce absolvă Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Tirana, Secția Limbă și Literatură Engleză, lucrează la Televiziunea Albaneză, la Studioul de Filme “Albania Nouă” și la Editura “Naim Frashëri”. Fuge din țară în 1988 și urmează studii de drept la Universitatea de Stat din Milano. Timp de câțiva ani lucrează la Televiziunea Elveției Italiene, se mută în SUA și se întoarce în Elveția.

Este autoarea câtorva volume de succes, “Fără bagaje” (sau “Iubire străină”), “Kardigan”, ”Flori greșite”, ”I love Tom Hanks”, „Stelele nu se îmbracă astfel”, ”O zi alba jignită”, ”Mai apoi tăcerea”, ”Virginile jurate”, ”Un război mic neprihănit”, traduse în câteva limbi străine. Multipremiatul film ”Sworn Virgin” este bazat pe romanul lui Dones ”Virginele jurate”. Laureată a numeroase premii importante, Dones a realizat și câteva filme documentare.

Tuși zgomotos. Se uită la terenul înconjurat de blocuri, încercând să pipăie perdeaua găurită a ferestrei doar cu vârful degetelor. Totul în cameră era uleios: geamurile, pereții, până și dușumeaua.

Afară era o vreme de lupi, una din acele nopți care-ți injectează în suflet un sentiment dubios: de iepure sau de ucigaș. Dacă ar fi putut alege, Ahmet s-ar fi făcut iepure, s-ar fi ascuns într-un colț și și-ar fi tras un somn de zile mari. Dar trebuia să iasă afară, în ger, și să facă pe ucigașul, aidoma cowboy-lor de altădată, pistolul în mână, privirea amenințătoare, fie ce o fi!

Ahmet se scarpină pe cap și se îndepărtă de fereastră. Se așeză lângă masa șchioapă a camerei, gândindu-se că ultima oară când avusese norocul să lucreze pe undeva se întâmplase acum trei săptămâni. Vecinul de jos îi mai dăduse cheile mașinii de gunoaie și altă dată, dar seara trecută spusese clar că e ultima oară. Ahmet încremenise preț de câteva clipe: să nu accepte sau să facă pe surdul? Şi făcuse pe surdul. Se vedea clar că vecinul avea chef de ceartă. “M-ai auzit sau nu? Gata. Nu vreau să-mi pierd locul de muncă din cauza ta”. Dar vecinul nu-i împrumuta mașina de gunoaie fiindcă ar ține la Ahmet, ci pentru că nu vroia să se trezească atât de devreme și să-și înceapă ziua printre gunoaie. Mario nu ducea lipsă de bani, dar nu vroia, totuși, să piardă acel loc de muncă. Astfel, Ahmet se ducea la gunoaie în locul lui Mario, de la ora patru dimineața până la zece și, la sfârșitul lunii, conform înțelegerii, înlocuitorul câștiga treizeci de mii de lire. Astfel, Mario dormea liniștit, iar Ahmet refugiatul își vlăguia oasele printre gunoaie, întorcându-se în cotețul unde locuia, totuși, cu sentimentul omului împlinit.

Refugiatul se uită la ceas: era unu după miezul nopții. Era prea devreme pentru gunoaie, dar Mario îi spusese că pe la patru mașina avea alte treburi, de aceea Ahmet trebuia să se grăbească. În regulă? Dar dacă apare vreun copoi? N-o să apară nici măcar vreun căcat. Dar dacă apare? Hai, fugi acuma, nu mă-nerva!

Ahmet porni după ce-și strânse bine urechile căciulei și-și ridică gulerul gecii. Se opri ca de obicei în mijlocul blocurilor care semănau cu niște statui urâte de carton. Nu era, totuși, prea frig. În această perioadă, oamenii din patria sa se simțeau fericiți, deoarece nu îi speria frigul și lipsa lemnelor de încălzit. Ahmet zâmbi ușor. Acum, acolo, florile cu siguranță înfloreau. Bineînțeles, acolo unde mai rămăsese vreo floare care nu fusese smulsă pentru vreu ceai, sau lichid, sau pur și simplu pentru a satisface plăcerea smulgerii. Căci oamenii, în acea și în această parte a mării, aveau tabieturi ciudate. Un prieten de familie, de pildă – odinioară juca table cu tatăl lui Ahmet, Dumnezeu să-l odihnească – era mort după flori, ar fi ucis dacă cineva punea mâna pe vreo petală sau frunză. Dar dacă pomeneai cuvântul “smulgere”, îi ieșeau scântei din ochi. Abia aștepta să smulgă firele de pe fața oamenilor, de pe alunițe, de pe sprâncene. Stăteai de vorbă cu el din curtoazie și, pe neașteptate, sărea să-ți smulgă vreun fir nevinovat care-ți crescuse. Devenise spaima cartierului, căci, după bărbați, pornise să curețe femeile, mai ales pe cele bătrâne care semănau cu niște măgari îmbătrâniți. Ahmet râse din tot sufletul. Naiba știe de ce mi-am adus aminte de Spaima Cartierului, spuse. Porni mașina de gunoaie și pândi cu urechea zgomotul motorului. Dacă cabina n-ar fi mirosit a putreziciune, Ahmet ar fi crezut că se suie într-unul din acele TIR-uri care străbat Europa. Ahmet Lamaj, șofer european! Dar de ce îi puseseră părinții acest nume, Ahmet, numele străbunicului?! I-ar fi plăcut să poarte un nume modern, aidoma multor prieteni: Adrian, Ilir, Massimo, James, Kevin, ceva de genul ăsta. Dar nu, nu. Nu se potrivea cu numele de familie. Mai bine Arben. Arben Lamaj. Nu suna rău. Cine știe?! Poate Dumnezeu păstra și pentru el o minune. Arben Lamaj – șofer cu carnet european. De fapt, nu trebuia să obosească cu asemenea chestii. Bine spunea maică-sa: numele nu-i decât un ham; mai bine să ai numele unui străbunic, decât al vreunui mort necunoscut și de care habar n-ai nici măcar ce mutră a avut. Dar ce treabă au morții aici, mamă? Au, au: toți oamenii vii au nume de oameni morți.

“Oh, fetelor, încă un singur client și terminăm pentru azi!” spuse cea poreclită Extaza, în timp ce se dădea cu ruj pe buzele uscate. Jasmina o privi cu ironie, făcându-i un semn Nataliei, pe care clienții o chemau Madonna.

“Ah”, țipă Madonna, “încet că mă doare. Ce te-a apucat?!

“N-auzi ce zice? Cică e obosită. Îmi vine s-o sugrum, nesimțita! Cred și eu că-i obosită, dacă mi-a furat doi clienți”.

“Cine a zis că ți-i-am furat? Azi m-au vrut pe mine. Dacă vroiau, te luau pe tine”.

“Ia închide-ți buda aia, mai bine, că n-am putere să mă cert”.

“N-ai putere să te cerți, căci n-ai ce spune. Dar te tot scarpini, că nu ți-a ieșit nimic azi”.

Celelalte femei urmăreau cearta cu privirile înstrăinate ale unor păpuși de ceară. Bine că nu era frig. Dacă n-ar fi fost obosite, ar fi fost o seară chiar plăcută. Un autoturism venea înspre ele. Femeile luară poziția așteptării. Ăsta-i al meu, zise grasa Coastei de Fildeș, vă tai gâtul dacă vă apropiați! Heej, bombonelul meu! Africanca se opri la fereastra deschisă a mașinii cu niște gesturi unduite. Urcă-te, zise bărbatul. Depinde. Hai, urcă-te, n-o mai lungi degeaba! În mașină, sau la hotel? În mașină. Complet, sau doar o muie? Asta hotărâsc eu. Păi, hotărăște-te odată, altfel nu mă urc. Aaa, ți-e cam lungă limba azi; cum vrei, tu ai pierdut.

Autoturismul pieri de acolo, iar fetele îl priviră fără să știe dacă trebuiau să râdă sau să se supere.

“Rahat”. Africanca dădu cu piciorul pe asfalt, dar tocul s-a îndoit și pe ea a durut-o glezna. “Oh! Client de rahat, m-am mai culcat cu el, e plin de vicii, o dată-ți cere cutare poziție, pe urmă ce nu te obligă să faci…”

“Tu ești de vină că l-ai scăpat”.

“Bine ai făcut”, zise Madonna, care se credea președintă a grupului, deși nimeni n-o recunoștea ca atare. “Acestui gen de rahat nu trebuie să-i faci concesii. Ăstuia îi mai și miroase a… pthuuu…” I se făcu pielea găinii.

“Fetelor, vin porci tineri, sunt patru”. Fetele s-au întors pe partea cealaltă. Erau patru autoturisme.

Romina își întinse fusta împrumutată de la Coasta de Fildeș. Dacă prindea ceva acum, după ce avea să achite partea Bosului, aveau să-i rămână bani și pentru pantofii fetiței. Își etala un zâmbet de idioată. Clientul era complet chel, uscățiv, cu pomeții exagerat de ieșiți.

“Hej, gagicilor, acceptați în grup”?

Cum să nu, suflețel, în toate culorile și parfumurile. Cât e tariful? Treizeci de mii de lire sfertul de oră. Păi, nu trec reducerile de prețuri și pe la voi? Treizeci de mii sfertul, altfel dublu. Depinde și de poziții, strigă Coasta. Ssst, lasă-mă să vorbesc eu, șopti Madonna. Romina se uită la Jasmina. Mor după o țigară, zise aceasta. Aveți vr’un loc unde nu vine poliția? Mai întrebi, suflețel?! Extaza porni să se urce în mașină. Nu tu, țipă chelul. Doar aia cu curul mare și asta de aci. Şi o arăta cu degetul pe Romina. Urcați-vă.

Coasta o luă de braț pe Romina și o împinse în mașină. Romina se strădui să vadă în care dintre autoturisme se urcă Iasmina. Madonna rămase ultima. Fundul Exatazei pieri în penultimul autoturism.

“Mergi unde-ți spun eu”, îi spuse Coasta clientului. Se întoarse spre Romina și îi făcu semn să fie mai veselă. Romina se dezvinovăți ridicându-și umerii. Uscățivul scoase o țigară dintr-o cutie de argint. Încotro, întrebă. Drept înainte. Tu doar mergi, îți spun eu unde, avem un loc sigur. Uscățivul scoase mână de la fereastră și îi invită pe ceilalți să-l urmeze.

Jasmina își ridică bretelele. Încotro, o întrebă grasul care îi fusese sortit și care puțea a sudoare. Oribil, se gândi Jasmina în limba ei, mirose a carne putrezită. Grasul începu să-și desfacă pantalonii. Dă-i drumul, îi porunci fetei, grăbește-te, că vreau să mă dezumflu ca lumea. Își scoase din chiloți o chestie roșcată, nemiloasă. Jasmina încremeni. Bine că era ultimul. Doamne! Unde ne ducem, ai zis? Grasul îi luă mâna și i-o puse pe sexul său umflat, fata se lăsă convinsă. Grasu își lăsă sexul în mâinile fetei, uitându-se la mașina din față, de unde se vedea ritmic capul Extazei care se apucase și ea de treabă.

“Lângă centrul de gunoaie”, zise Jasmina, rugându-se la Dumnezeu ca Grasul să ejaculeze cât mai repede și să nu mai fie timp de chinul gurii. “Pe acolo poliția nu trece, iar Boșilor noștri le e mai ușor să ne adune, dacă porcii nu…”

“Hai, gata cu vorbele, ia-o-n gură!”

“Nu”, zise Jasmina, “Boșii ne-au interzis-o”.

“Frumușel”, zise Madonna, “să ne lămurim mai întâi. Eu sunt șefa de… sindicat pentru noi cinci, și îți spun că în drum se pot întâmpla accidente, clar?”

“Scoate-ți măcar chiloții”.

Clientul era bâlbâit. Ai grijă, își porunci Madonna; nu-i râde în față!

“Parcă am mai făcut-o împreună, dacă nu greșesc”, spuse Bâlbâitul. Mașina dădu de o groapă, și ei săriră cu capul înspre tavan.

“Nu, e prima oară că ne vedem. Nu pierde mașina din față, altfel se rătăcesc și cei de după noi”.

Ajunseră în fața unui semafor care semăna cu un copilaș bolnav de scarlatină. Madonna își întoarse privirea și zări capul cu bucle exagerate al Extazei, măi încolo zări părul de înger al Jasminei – cea mai frumoasă dintre toate.

“Scoate-ți chiloții, să ți-o pipăi”, spuse Bâlbâitul. Madonna își dădu chiloții jos, el îi bâga mână liberă în gaură și îi zâmbi cu amabilitate. Mașina mirosea a parfum scump.

Coasta îi ținea de urât Uscățivului, iar Romina își spuse că, fără-ndoială, Coasta de Fildeș făcea acum pe învățătoarea sau pe vreo prezentatoare de televiziune cu atâtea cuvinte frumoase, deloc de târfă, pe care le rostea. Uscăciosul își termină țigara.

“Mai avem? Oricum eu nu plătesc timpul deplasării, să vă fie clar”.

“Ajungem, suflețel, nu te plictisi”.

Coasta îl mângâie pe chelie, Uscățivul schițând o expresie de netot. Se apropiară de un teren viran, lângă niște lăzi de gunoi, pădurea începea la doar câțiva pași mai încolo, amenințătoare și ocrotitoare.

“De ce aci?” întrebă Uscățivul cu o oarecare suspiciune.

“Aci ne lăsăm noi hainele pe care le îmbrăcăm după ce ne terminăm tura, inimioară, și deoarece grupul vostru a nimerit a fi ultimul pentru ziua de azi, după ce terminăm, noi ne luăm hainele, iar voi ne descărcați în centru. E bine?”

“Fie”.

Celelalte autoturisme s-au oprit în spate, ocolind razele unui neon semiorb. O ambulanță tăie aerul nopții, având țipătul unei vrăjitoare, și dispăru înspre centrul orașului, fulgerător, așa cum apăruse. Ptiu, căca-m-aș pe rasa ta, țipă unul dintre clienți. Fetele au râs. Ia lăsați-vă figurile, voi! Fetele au continuat să râdă. Aah, ce aer, Thelma, Luise, spuse Madonna. Ne-ai înebunit și tu cu filmul acela, strigă Jasmina. Ce să caute aici Thelma și Luise?! De parcă am fi în America. Cu cine stau și eu de vorbă, voi nu vă pricepeți la nimic, tâmpite veți muri. Să mori tu, sper, zise Extaza, dar clientul ei nu-și deschisese geamul autoturismului, de aceea vocea ei ieși afară ca o minge de lână, absurd.

Uscățivul își ridică brațul.

“De acuma începe plata, ne vedem după un sfert de oră, niciun minut mai mult”.

Romina se uita la chelia lui din spate și parcă i se făcu milă. Bunicul ei avea aceeași pace pe chelie. O astfel de chelie nu putea fi decât neutră, nepericuloasă.

“Tu, dezbracă-te de tot”, îi spuse cheliosul neutru Rominei, ”așază-te pe mine și ia-o. Tu, africanco, să sugi sfârcurile acestei copile, dar pune-te bine pe poziții, ca să vă văd bine pe amândouă!”

“Bine, suflețel”. Coasta de Fildeș se uită la Romina, dar privirea acesteia era goală și îndepărtată.

Se dezbrăcară. Coasta de Fildeș, în timp ce sugea țâțele mici și delicate ale Rominei, se uita la dansul cumplit al trupurilor din celelalte mașini. Neonul semiorb prelungea umbrele ca într-un teatru chinezesc de umbre, lipsite însă de eleganță.

Extaza gemea, da, da, așa puișor, dă-i, dă-i, că-ți dai drumul, încă puțin…

Jasmina dansa cu brațele ridicate, tăcută, semăna cu balerinele lui Maurice Bejart, dar nu era deloc o balerină, era aci, curvă la fel ca și celelalte colege de breaslă, iar spectacolul avea să se sfârșească, și ele doar se murdăriseră un pic. Doar Se Murdăriseră Un Pic. Doar Un Pic.

“Uh”, zise Coasta de Fildeș către Uscățiv, “mi-au obosit fălcile, iar tu nici n-ai de gând să-ți dai drumul”.

Ah uh dah dă-i gemea Uscățivul în timp ce Romina tremura înfiptă în sexul gras și scurt al bunicului , o durea gaura doar la pereți, dar nu în vârf, ah, dacă ar fi avut acum niște mușețel ca să-și potolească acea usturime blestemată! Mă’, ce-i, mă, cu zgomotul ăsta?

“Poliția!” țipă Coasta de Fildeș.

“Vai, polițiaa”, țipă și Extaza.

“Ne-au prins“, zise Madonna, ștergându-și buzele care-i puțeau.

Clienții se strecurară în fotolii, ca să nu fie văzuți de afară, și începură să-și caute pantalonii încurcați în vine.

Dar nimeni nu s-a apropiat de gașca lor. Doar două fâșii de lumină, aidoma unor trunchiuri strălucitoare, căzură peste autoturismele mute și se opriseră la gunoaie. Fetele zăriră umbra ca un dinosaur a unui camion de adunat gunoaie. Un băiat slab și înalt se dădu jos din capul dinosaurului.

“Ce căc…” Mâna Uscățivului rămase sub fundul uneia dintre fete. Umbra băiatului se apropie de lăzile de gunoi, încărcă niște saci și-i aruncă în burta desfăcută a camionului. Părea a fi tânăr, judăcând după viteza cu care se mișca. Romina își scoase obiectul cărnos peste care dansase până acum, Uscățivul nu protestă. Găsise chiloții Coastei și îi aruncă spre ea. Coasta și-i puse cu dificultate.

“Nu te opri, nu te opri, am zis!” strigă neînfricat clientul Jasminei, aceasta uitându-se la el șocată. Dar se supuse voinței lui. Umbrele celorlalți încremeniseră.

Ahmet încercă să tălmăcească murmurul nopții. Noaptea murmura în depărtări aidoma unui animal care-și studiază victima înainte s-o sfâșie. Dar ce poți să-mi mai faci, spuse el cu voce tare. Era o noapte inutilă, parcă paralizată, ca și cum bolognezii, atât de zgomotoși de obicei, ar fi dispărut de pe fața pământului. Ahmet oftă și îi făcu Lunii cu ochiul.

Băiatul sări de câteva ori pe loc, să se încălzească, deși nu părea să-i fie frig. A continuat să arunce saci în burta camionului. Înainte să plece, zări un sac singuratic, ceva mai departe de lazile mari, un sac în culori țipătoare. Se gândi o clipă, pe urmă îl luă și-l aruncă în camion. Sări în cabină și claxonă doar ca să nu stea degeaba. Aaa, să trăiești Mario, zâmbi. Acum avea treizeci de mii de lire câștigate fără prea multă osteneală, deci cei de acasă aveau cu ce să se întrețină o vreme. Făcu repede o socoteală în gând: mai avea de curățat încă două centre de gunoi, pe urmă să-și tragă un pui de somn. În timp ce se uita la oglinda din stânga, zări grupul negru al autoturismelor. Or fi cupluri, își spuse, și porni fluierând o veche melodie din Albania Meridională.

Romina căută nervoasă ‘sculele de curățat’ și se liniști doar când le găsi în străfundul genții. Coasta își pusese deja chiloții prea strâmți pentru dimensiunile ei, iar Uscățivul, încă alarmat, le urmărea cu o privire goală, fără să știe ce să spună. Romina începu să se curețe.

“Mă’, târfă mică, n-am terminat. Nu vezi că…”

“Văd”, spuse Romina frecându-și rana dintre picioare, “ți s-a-nmuiat, iar sfertul de oră a trecut”.

“Da’ n-am terminat, însă”.

“Din cauza rahatului ăluia”.

“Da’ nu era vina noastră”. Coasta își revenise. “Noi am terminat pentru azi, acum suntem obosite”.

“Nici să nu te gândești”. Uscățivul nu știa dacă trebuia să se enerveze, sau nu. Își băgase scula sub pantaloni, poate astfel reușea să fie mai lucid.

Clientul Jasminei îi ordona acesteia să nu se miște din loc și se duse să ia directive de la Uscățiv. Ciocăni în geam. Ce vrei? Nimic, mă-ntrebam ce facem acum? Tu ai terminat? Nu. Eu zic să fumăm câte o țigară, pe urmă vedem. Da, bine zici.

Își aprinseră câte o țigară. Ieșiră și ceilalți doi. Fetele rămaseră înăuntru, vlăguite. Madonna își scoase din geantă o sticlă mică de Coca-Cola și strigă:

“Fetelor, cine vrea o gură?”

“Eu”, țipă Extaza, dar n-o auzi nimeni. Coborâră toate din autoturisme și băură câte o gură de Cola.

“Vai, ce noapte fetelor, mor de somn”. Coasta se întinse și se uită la clienți. Curve și curvari se studiară în liniște. Cum de nu mi-am dat seama că nimerisem la cel mai urât, se întrebă Madonna jignită, măcar câte un pic de estetică din când în când... Coasta își aprinse o țigară.

“Acum dați banu’, noi ne luăm hainele și ne duceți până în centru, da?” Vocea Madonnei ieși autoritară.

“Nici nu se discută”, răspunse Bâlbâitul ei, “ce, ne credeți chiar tâmpiți, ca să plătim fără a ne satisface?!”

“Eu am încercat”, se dezvinovăți Romina, “e altceva că tu te-ai făcut fleașcă. Eu am nevoie de banii aceia”.

“Si soția mea”, râse monstruos clientul Jasminei, cel mai tânăr dintre ei. “Vroia să-și cumpere un sutien nou, doar că nu prea are ce să-și bage-n el, hi-hi-hi”. Avea vocea unei cucuvele.

Coasta se plimba cu țigara în mână, gânditoare. Bărbății își stinseră țigările.

“Eu propun”, zise Uscățivul, “s-o facem în picioare, toți împreună, la pomii ăștia, dar noi nu mai plătim nimic, și așa suntem chit”.

Fetele se gândiră, niciuna nu vroia să-și piardă banii aceia.

“Bine”, murmură Madonna. Porniră spre pomi, tărându-și picioarele. “Ei, Coasto, ai auzit ce s-a hotărât?”

“Fetelor, uaaa, fetelor! Ne-a luat hainele mizerabilul ăla, am rămas goale!”

Aoleo ce dracu cum adică cine-a zis mamă. Săriră toate laolaltă spre locul unde-și ascundeau de obicei sacul cu hainele bune, clienții urmărindu-le uimiți.

“Sacul, sacul hainelor, nu mai e. Hainele noastre, aveam pantofii noi, fetelor, suntem pierdute…”

“Ia nu mai țipa tu ca o cucuvea! Am înțeles”. Jasmina căută disperată ca nu cumva sacul rămăsese în fundul lăzii.

Vai ce ne facem acum nenorocitul naibii el a luat sacul ce ne facem fetelor fusta mea helanca mea tricoul meu o dată îmbrăcat incredibil da mă’ nu s-a mai văzut una ca asta nenorocitul.

“Mă’, gata, gata, n-a pierit lumea din cauza unor zdrențe”. Uscățivul se speriase mai tare decât ele. “Ne terminăm treaba și cu banii noștri vă duceți să vă cumpărați altele noi”.

Nici să nu te gândești eu îmi vreau hainele erau nou-nouțe da’ cum de n-am observat că lua sacul nostru vai fetelor ce noapte nenorocită presimțeam eu că ceva avea să meargă pe dos.

Se opriră cu toții; se priviră-n ochi.

“Să-l urmărim. Să-l găsim!”

“Hai să-l găsim, pe urmă v-o dăm noi pe gratis”.

“S-a făcut”.

“Să trăiți”.

Conducători deveniră Uscățivul, Coasta de Fildeș și Romina; de ei depindea acum succesul sau eșecul operațiunii.

“În fine, se știe cam unde merge”. Zise oarecum ușurat Bâlbâitul Madonnei. “N-are unde scăpa”. Își scoase din buzunar o pungă cu alune. “Vrei două?”

“Mai târziu, acum sunt răscolită”.

“Nu te supăra, că-l prindem noi. În ce mă-sa o să meargă. Tu de unde ești?”

“Polonia”.

“Mmmm” făcu Bâlbâitul.

Mmmm ce? se întrebă Madonna iritată, privind profilul lui urâcios. În alte condiții i-ar fi tras o palmă fără niciun motiv. Bâlbâitul avea față, cum s-ar zice, de-palmă-atrăgătoare. Celălalt conducea încercând să nu piardă din vedere fundul mașinii din față. Intrau deja în zone ceva mai luminate ale orașului și era mare aglomerație. Mamă, ce palmă i-aș fi tras, visă Madonna.

Uite unde-i, pe banda din mijloc, țipă Jasmina scărpinându-și pieptul.

A nuuu, surâse clientul, imposibil! De ce? Pentru că s-a scurs ceva timp din momentul în care nenorocitul v-a furat sacul, până când noi ne-am hotărât să-l urmărim… Socoteala e simplă, nu? Jasmina ridică din umeri continuând să-și scarpine pieptul, mai ales țâța stângă care nu vroia să se potolească. Nu te mai scărpina, îi spuse clientul, că se ia, și începu să se scarpine printre picioare.

Romina ațipea în fotoliul din spate, încolăcită în pătura clientului. Zgomotul autostrăzii unde intraseră cu câteva minute înainte, o legăna plăcut. De fapt, nu erau clienți răi, se gândi înainte de a se lăsa definitiv în brațele lui Morpheus, cine te mai ajuta să urmărești un hoț în noapte, cine te…

“Ei, Romina, ce faci, dormi?” Coastei îi era frig și tremura toată. Când observă că Romina n-o auzea, se întoarse către Uscățiv și-i puse mâna pe umăr. El pierise într-un soi de încremenire ireală, cu mâinile pe volan.

“Nu mă atinge când conduc, nu vezi ce trafic este?”

“Iartă-mă. Iartă-mă, n-am vrut să… să dea Dumnezeu să-l prindem pe hoțul acela”.

“O să-l prindem neapărat. Ne-a distrus cea mai plăcută noapte, ‘tu-i mama lui de hoț. Plănificasem mai de mult noi noaptea asta. Auzi: să ne-ntrerupă el tocmai…”

“Nu vă faceți griji, că ne vom revanșa noi dublu”.

Coastei i-au curs lacrimile incontrolabil. Dacă n-ar fi fost vorba de celălalte fete și mai ales de sărmana Romina, care n-avea un sfanț în buzunar, Coasta ar fi dat naibii țoalele alea.

“Ah, nu. Cu lacrimi nu”, zise clientul ei, “cu lacrimi mă udă nevastă-mea de trei ori pe săptămână. Dacă plângi, te arunc aci în mijlocul autostrăzii!” Si apăsă cu toată puterea pe frâne.

Bâlbâitul și Madonna făcură un cerc infernal, nefiind pregătiți de o asemenea oprire.

“Luca, stronnnzzzzooo, ce pula mea faci?!” Uscățivul care se numea Luca porni din nou, iar Coasta continuă să plângă cu ochii închiși. Corul claxoanelor din spate fu brodat cu blesteme și înjurături dintre cele mai colorate.

Când situația s-a mai normalizat, Coasta simți pe umăr mânuța fragedă a Rominei.

“Din cauza mea”. Zise Romina. “Din cauza mea?”

Uscățivul se îmblânzise, poate și în semn de regret față de reacția violentă de acum câteva minute.

“Ce vină poți avea tu aci?! Hai, gata fetelor, mai avem doar un kilometru până la centrul de gunoaie”.

“Dacă-l prind, îl fut în gură, să fure pe urmă cât or vrea toate hainele femeilor nefericite, poponarul!”

Extaza, care călătorea aproape indiferentă, întinsă în fotoliul de lângă client, continuă să-și mângâie coapsele. De unde se putea ști că hoțul era poponar?! Poate nu era poponar, ci doar un vânzător de haine furate.

“Eu n-aveam noi decât pantofii”, spuse Extaza cu o voce lenevoasă, “de ei da, îmi pare rău, căci nu-i încălțasem decât de două ori și-mi dădeau aerul unei contabile, nu vreau să-i mai găsesc. Am pierdut o oră la magazin până ce m-am hotărât să-i cumpăr. Mai mult decât pantofii, hoțul ăla mi-a furat timpul. Într-o oră, o curvă bună face patru-cinci clienți”.

Clientul râse până ce ieșiră din autostradă. De ce, cum arată pantofii contabilelor? Hi, hi, hi. Extaza se uita la el cu scârbă, fără să-și întrerupă mângâierea coapselor.

Un client de acum patru luni, în timp ce ejacula printre coapsele ei pentru a patra oară consecutiv, îi spusese că era mare păcat de ea că stă și face pe târfa la Bologna. Dacă ar fi fost în Los Angeles, cu acele picioare mișto, putea să lucreze în domeniul cinematografiei. Dar ce treabă are cinematografia cu picioarele? Proasto, multe dintre milionarele alea, cică starurile, au niște picioare de te sperii, de aceea când trebuie să se dezbrace în fața ecranului se folosesc de alte picioare, adică le împrumută. Ei, flăcăule, îi spusese Extaza care nu-și pierdea niciodată simțul realității, ia-o mai încet cu fanteziile! Ce legătură pot avea picioarele mele negre cu tenul alb ca laptele, al lui Michele Pfeifer?! Își curățase sperma flăcăului. Mmmm, cam ai dreptate, îi răspunsese flăcăul încheându-și fermoarul pantalonilor. Dar ai totuși niște picioare fantastice. Extaza începuse să creadă că celălalt era totuși inimos și o trata cu considerație, dacă îi tot lăuda picioarele. Whoopi Goldberg, actriță fenomenală, dar are cele mai urâte picioare cu putință. O poți înlocui pe Whoopi Goldberg. Privirea flăcăului avusese o strălucire triumfală. Tâmpenii, spusese Extaza cu dispreț. Lasă banii, frumușelule, și pleacă. Deșii, de ce s-o ascund, cuvintele tale mă flatează…

“Hi, hi, hi”, râdea clientul de acum, pe când autoturismele se opreau lângă centrul de gunoaie. Zona era pustie.

“Toate femeile neamului meu au fost și sunt contabile, doar maică-mea a fost contabil-șef, dar acum e pensionară, hi, hi, hi, am s-o întreb cam ce pantofi poartă contabilele”.

Ia mai tacă-ți odată gura aia, se gândi Extaza cu dispreț. Neam prost ce ești; o pomenești pe mama într-o mașină plină cu târfe.

Coborâră cu toții, femeile fiind deja moarte de oboseală. Bărbații se uitară împrejur, iritați și oarecum îngâmfați, făcând pe salvatorii. Buzele femeilor deveniseră vineții din cauza frigului. Se lăsau zorile, doi cocoși tâmpiți credeau că decoloratul lor cântec stropea cu ceva romantism cartierul.

“Ptiu, tâmpiților!“ înjură Jasmina. “Acuma ce facem, lume bună? Eu vreau să mă duc acasă, sunt moartă”.

“De aci nu se pleacă fără să ne terminăm treabă hotărâtă, noi ne-am făcut datoria. Hoțul ăla trebuia să fie oarecum aci, aci e centrul de gunoaie”.

„Întocmai: oarecum”. Spuse Madonna. “Poate vine, poate mai adună gunoaie în celelalte părți și ajunge aici mai târziu”.

“Deci, o facem cu toții împreună, facem o orgie de neuitat, iar dacă nenorocitul ăla ajunge aci între timp, îl rezolvăm. Dacă nu vine, doar n-avem de gând să umblăm prin tot orașul cu cinci curve în spinare”.

Femeile se uitară una la cealaltă disperate. Romina se făcuse cât un pumn sub pătura cu care se învelise. Toate privirile se opriră la doamna președinte. Care dădu din cap, mușcându-și buza inferioară.

“Noi nu mai plătim nici un sfanț”, spuse Uscățivul hotărât. Dacă află Bosul nostru că ne-am aventurat cu voi până aci și nu ne-ați satisfăcut… Nu noi suntem cei datori”.

“Bine, fetelor. Hai să terminăm odată cu porcăria asta!”

“Eu o fac doar normal, adică cu un singur client, nu mi-au plăcut niciodată orgiile”, îndrăzni să spună Jasmina.

“Si cine naiba a vrut să știe ce-ți place și ce nu?! Sau toate împreună, sau deloc, altfel știți singure ce socoteală veți da”.

Uscățivul se îndreptă spre propria-i mașină.

“Mașina mea e tocmai bună pentru orgia asta”, spuse

Fetele se lăsară convinse și începură să se dezbrace. Bărbații ordonară cu delicatețe care trebuia să stea jos, care sus, care să lingă, care să țipe. Din păcate, cocoșii aceia tâmpiți își terminaseră melodiile și singura muzică însoțitoare pentru orgie rămăsese zgomotul orașului care se trezea. Gemete, țipete, răscoală de carne care intra și ieșea din ea însăși, duhoare de suflete care pier cu viteza luminii, un orgasm însoțit în mod straniu de un vocabular aseptic, un nou ordin, adică una dintre fete s-o înlocuiască pe cealaltă la unul dintre sandwich-uri, uh, nu, eu n-o iau în spate, n-am luat-o niciodată, intră aci ți-am zis, sunt nouă în meseria asta, niciodată nu-i târziu pentru a învăța, dă-mi ce ți-am cerut și taci.

“Lăsați-o-n pace, e prea tânără”, sări Coasta, “intru eu acolo”.

“Cu tine vom munci mai târziu. Tu, vino aci, am zis!”

“Nu, te rog”, se rugă Romina, “Faceți-mi ce vreți, dar nu aia”.

“Eu vreau fundul și gata”.

“Nu!”

Pe Rominei o usturau ochii din cauza palmei primite. Pe Uscățiv îl ustura palma, atât de tare o lovise. Ceilalți își continuară treaba ca și cum n-ar fi auzit nimic, Romina izbucni în lacrimi. Uscățivul o întoarse cu spatele, iar ea se scufundă în plâns fără a ști ce să mai facă.

Eeei, animalule, strigă Extaza, trăgându-i Uscățivului un pumn – în mână îi apăruse tubulețul cu vaselină – măcar unge-o cu asta. Pe cine faci animal, tu, târfo, răspunse imediat Uscățivul și-i aplică un pumn fioros direct în burtă. Bătălia se opri imediat, deoarece trupurile împletite împiedicau orice gest exagerat. Uscățivul se întoarse spre Romina și i-o trase cu putere; aceasta din urmă, cu ochii închiși, înghițindu-și țipătul îngrozitor, își spunea: ce bine că luna nu ne vede, ce bine că luna se ascunsese și zorii de zi semănau mai mult cu amurgul, fă să nu ne vadă nimeni, Doamne, se rugă cea violată, Dumnezeu o ascultă, fă să pot aprinde radioul acesta, Uscățivul intră atât de puternic în ea, încât ea dădu cu capul de casetofonul mașinii, o, ce bine e, o, ce Concert pentru pianoforte și orchestră număr 2 opus 18 execută Lilia Cilberstein, ce futaie, nene…

Muzica aceea uriașă solemnă măreață divină se îngrămădi înlăuntrul cabinei împreună cu animalul care-și executa ultimele mișcări rapide, ținându-se de talia fetei. Dar orchestra continua continua continua și ceilalți încremeniseră cu hainele în mâini Orchestra continua și Romina nu ascultase niciodată ceva atât de frumos și trebuia neapărat să rețină numele artistei rostit de spikeră număr doi opus optsprezece număr doi, ce-i căcatul ăsta de muzică, spuse unul dintre bărbați, nu, lăsați-o, imploră Romina, nu opriți muzica, opus optsprezece, număr doi.

Rămase încolăcită, cu fundul înflăcărat de durere, nu-i păsa că toată lumea îi vede fundul, fundul ridicat să se aerisească, să-și aline usturimea cu briza dimineții, mamă, Rahmaninov, număr doi, opus optsprezece.

“Ridică-te, Romina, ridică-te suflețel, s-a terminat, gata, plecăm. Hai, îmbracă-te, dacă nu acum, odată și odată avea să se întâmple și asta, era inevitabil. Ridică-te, c-ai înghețat”.

“Nu vreau”.

“Nu fii copilă acuma”.

Dar ea Este o copilă, își spuse Madonna ieșind din mașină. Oh, Doamne, când avea să ajungă la vârsta ei, pielea copilei avea să devină șmirghel. Se rezemă de ușa din stânga, încercând să ascundă privirilor maniace trupul gol al Rominei. Bărbații fumau. Se certau în șoaptă. Coasta, Jasmina și Extaza se uitau uimite la sacii cu gunoaie care semănau cu țâțele unei scroafe întoarsă cu picioarele în sus.

Dar nu mă așteptasem să ascultăm muzică simfonică într-o orgie în aer liber. Madonna zâmbi amar. Era cea mai veche dintre curvele Bolognei. Zgomotul unui camion trecu peste gândurile ei precum un cilindru care întinde foile de plăcintă. Își întoarse capul. Ceilalți la fel.

“Vaaai”, făcu una dintre fete. “Iată c-a apărut și frumușelul nostru, tocmai când ne pierdusem toate speranțele…”

Rămaseră toți cu gura căscată.

Bâlbâitul încuviință și-și scarpină urechea dreaptă. Era el. Când șoferul sări din camion, nimeni n-a mai avut vreo îndoială. Aceleași mișcări, același mers. Romina, șchiopătând, se uită cu o oarecare suspiciune la șoferul gunoaielor.

Ahmet măsură cu privirea distanța dintre camion și punctul cel mai potrivit pentru a descărca sacii. Se urcă iar în cabina caldă. Abia atunci zări bărbații și femeile care-l pironeau cu niște priviri ciudate. Bărbații păreau normali. Femeile – târfe, nu încăpea nici o îndoială. Porni motorul, fără să-i scape din vedere.

“Măi, ce face, iar pleacă ăsta?!” țipă Extaza, alergând înspre botul camionului. “Măi, băieților, mișcați-vă, că pleacă! Ei, tu, ia coboară oleacă, am ceva să-ți spun! Coboară, măi, tâmpitule, n-auzi!”

Ce are femeia asta cu mine?! O fi vreo nebună. Ahmet era mort de oboseală, vroia doar să descarce și… ce, ce zice nebuna asta, eu hoț?! Se gândi că e mai bine să plece de acolo, să descarce altundeva, sau să revină mai târziu. Bărbații înconjurară camionul. Nu putea să mergă cu spatale fără să-i calce. Celelalte curve se adunară în fața camionului. Doamne ferește, își spuse Ahmet. Cine știe ce necaz era pe capul lor și cu cine îl confundau. Că doar necazul îi putea aduce aici la ora asta. Coboră din cabină încercând să pară cât mai inimos.

“Bună dimineață, oameni buni”.

“Bună dimineața mă-tii. Hoțule!”

“Doamnă, eu…” Una dintre ele răbufni în râs după cuvântul doamnă, dar celelalte o opriră. “De ce mă jignești? Ne cunoaștem cumva?”

“Vom face cunoștință acuma, puiule”.

Uscățivul se apropie amenințător, măsurându-l pe Ahmet Lamaj cu privirea. Ahmet nu înțelegea nimic.

“Taci tu, muiere. Îl lămuresc eu pe ăsta”.

Îi trase lui Ahmet un pumn neașteptat, între ochi, și femeile, cât ai clipi din ochi, săriră toate peste el. Ahmet se strădui să se apere, dar nu reuși. Sângele țâșni din nasul lui, bărbații renunțară la bătaie, lăsară totul pe mâna femeilor, supărarea acestora din urmă era de nestăpânit. Tu să furi hainele noastre și să ne lași goale pe străzi, tu să scoți hainele nenorocitule unde le-ai ascuns unde e sacul nostru…

Extaza se văzu obligată să-și folosească tocul unuia dintre pantofi. Trase câteva lovituri scurte și uscate pe capul deja însângerat al șoferului. Acesta lovea disperat, orbește, în toate direcțiile, doar ca să se apere, ceea ce puse gaz pe turbarea femeilor. Coasta de Fildeș, după primele lovituri, își încrucișă mâinile și înjură în limba ei. Acest gest, pare-se, îi producea o plăcere deosebită, căci n-a mai intervenit la bătaie. Hoțul a fost dezarmat, cum s-ar zice, de sângele care îi acoperise privirea. Îl bătură ca-n filme. Tulburată, Romina urmărea scena de la câțiva pași mai departe, ținându-și brațele în loc de fular.

“Destul, destul, că l-ați omorât”, spuse, dar nimeni n-o ascultă. “Destul, luăm hainele și…”

“Dar ce… ce sac căutăți?” întrebă șoferul, vorbind italiana cu un accent indescifrabil, încercând să-și șteargă sângele care-i curgea din nas. “Eu n-am nici un sac… N-am adunat decât gunoaie…”

“Întocmai”.

Fetele încetară și îl priveau cu ochii unor hiene. Bărbații râdeau.

“Stați”, zise Bâlbâitul. “Mai întâi să aflăm care-i treabă”.

“Ce treabă, domnilor? Despre ce haine e vorba?”

Posedată de un sentiment trecător de dreptate, Madonna îi dădu o cârpă găsită pe jos, să-și șteargă sângele.

“Noi aveam de lucru cu aceștia. Îi vezi?” arătând cu dispreț spre bărbați. “Era ultima tură”. Soferul încuviință. “Când o făceam cu ăștia în pădure, matale ai venit să aduni gunoaiele și împreună cu ele ai luat și sacul nostru de culoare de ciclamen, în care noi ne ținem hainele bune. Dar ne-am dat seama cu întârziere, altfel te prindeam și-ți…”

Soferul rămase înlemnit. Cârpa aceea murdară îi umpluse fața cu hârțișoare de praf.

“Să mor eu dacă înțeleg ceva”, spuse. “Habar n-am ce sac și ce aveți cu mine”.

“Din cauza ta, ăștia ne-au tras-o gratuit, iar noi ne aflăm tot aici și stăm de vorbă cu un rahat ca tine, Bosul deja a ajuns la apartament și așteaptă banii și noi n-avem ce să-i dăm. Pricepi? Acum scoate hainele noastre, altfel îți găurim capul ăla de castrat. Suie-te în camion și descarcă!”

El se sui foarte uimit și apăsă pe butonul descărcării. Caroseria se ridică puternic, și o avalanșă de gunoaie alunecă pe pămânetul rece. Uită-te, uite unde sunt hainele noastre, uite sacul nostru, vai, fetelor, l-am găsit. Săriră ca niște hiene peste sacul lor, îl sfâșiară. Doamne, ce bine, gândi Romina; hainele ei erau toate acolo, în sac, chinul se sfârșise, dacă n-ar fi fost și durerea aceea blestemată în fund. Soferul coborâ din camion în mod automat, și, imediat după ce-și puse tâlpile pe pământ, regretă. De ce mă dau jos așa, întrebă cerul care părea mai uimit decât el însuși. Se uită la târfa cea mai micuță. Copila își lepădase pătura și se îmbrăca cu mâinile tremurânde. Ahmet își puse iar piciorul pe scărișoara cabinei. Dar se răzgândi. Se îndreptă spre bărbații care se pregăteau să-și lase curvele cu victima bătăii.

“Cel puțin să lămurim treaba chestia cu hoțul”, spuse Ahmet. “Căci să mănânc bătaie de la niște… și să mai fiu și luat drept hoț, nu se poate”.

Ei îl priviră cu indiferență. Dacă n-ar fi fost atât de obosiți, i-ar fi tras și ei o bătaie zdravănă.

“Du-le tu acasă acuma, noi ne-am făcut datoria. Si altă dată nu mai fura hainele curvelor, dobitocule”.

Pășiră spre mașini fără s-o mai lungească.

“Ei, așteptați!” Ahmet părea în culmea disperării. Aștepta să leșine după atâta sânge pierdut. “Puteți să mă duceți, vă rog, până la spital, cred că mi-ați rupt nasul”.

Femeile se îmbrăcau; din privirile lor încă nu dispăruse lucirea răzbunării. Coasta continua să bolborosească în limba ei.

“Duceți-l la spital, sărmanul, nu vedeți în ce hal l-ați adus…” Romina parcă-și revenise. Bărbații se uitară la ea ca și cum ar privi o fantomă.

“Lasă pălăvrăgeala, n-o mai face pe Maica Tereza”, spuse Coasta iritată.

“I shkreti”, spuse Romina în albaneză. “S’duket si hajdut”.*

Ahmet Lamai își întoarse capul șocat. Ce naiba, își spuse, asta vorbește, dar asta parcă-i, seamănă cu, asta mi se pare că este…

“Ce ai zis?” aproape strigă Ahmet. “Tu ești albanezoaică, ești…? Doamne… în ce hal te-ai…”

Romina se apropie de el cu pașii unei bețive, bărbații intraseră în mașini, iar celelalte fete alergau după ei cu strigăte, ca să nu le lase acolo.

“Ia zi, cine sunt! Zi în ce hal m-am!”

Romina parcă turbase. Se opri în fața lui cu mâinile în talie, amenințătoare, iar din spate părea aproape ridicolă.

“Nu te-am recunoscut, te-ai schimbat mult…” Ahmet se uită la fardul șters al femeii și sentimentul leșinului îl cuprinse definitiv.

Ce căcat de limbă mai e și asta, se întreba Coasta în timp ce se grăbi s-o ia pe Romina de acolo.

“Ia zi, mă, cine sunt!”

“Ești Romina, fata Xhaferilor…”**

“Daaa?! Romina Xhaferilor, ai?! Dar acum ce sunt? Aici, acum, ce sunt aici și acum, zi, mă, rahatule, ce sunt, ai?”

Ahmet abia putea să se mai țină pe picioare. Fața fostei vecine își pierdea din trăsături.

“Acum ești… Romina Xhaferilor”.

“Minți, nenorocitule, acum sunt curvă, sunt târfă, și tu cu siguranță îți bați joc de mine în mintea aia a ta de albanez putrezit”.

“Nu”, începu să spună Ahmet cu voce, căci fără voce își spunea da, așa era, nu era decât o curvă, adică bucățica de curvă rămasă din ditamai fată frumoasă, delicată, superbă, de altădată, precum șoferul de gunoaie de acum nu era decât o bucățică de șofer de gunoaie rămas din extraordinarul mecanic de altădată. “Cine a zis că mă gândeam așa!? Eu…”

“Mă disprețuiești că am ajuns ce am ajuns, ă? Îți arăt eu ție onoarea și nasul în sus, nenorocitule, că dacă eu sunt curvă, tu nu ești decât un hoț de haine de curve, deci nu ești prea departe de mine!”

“Tu ești curvă, eu nu sunt hoț”.

Romina îl scuipă pe obraz cu toată puterea. Porni să plece, dar s-a întors din drum înfiorată.

“Nesimțitul ăsta îmi spune curvă. Fetelor, o zdreanță ca mine, un rahat, îndrăznește să-mi spună curvă. Adică, vrea să spună că toate suntem la fel, adică la fel ca gunoaiele pe care le adună. Crede că-i mai bun decât noi”.

“Ce-i face-e-em?” țipă Extaza.

“Îl batem mă-ă-ăr!” țipă Romina.

De data aceasta se uniră cu toții, victime și patroni. Cine cu ce putu, cu mâinile, cu pantofii, cu sacii goliți, cu bucăți de scaune rupte, cu pietre.

Când a ajuns poliția, Ahmet Lamaj zăcea pe pământ, peste o hartă de sânge și oase rupte. Un motan și o pisică se învârteau în jurul lui, în deplină nepăsare, încercau doar să găsească un locșor bun pentru a face dragoste.

Cele patru autoturisme, cu curvele înăuntru, dispăruseră în primăvara zgomotoasă a orașului. Curvele s-au dat jos în fața cămăruței unde trăiau.

Altă dată să vă meargă mai bine, salutară masculii cu ironie. Gia, bolborosi Extaza, uitându-se la picioarele ei hollywoodiene.

* Sărmanul. Nu pare a fi hoț. - alb.

** Nume de familie albaneză.

Traducere și prezentare de Ardian-Christian Kuciuk