Mulți au văzut în ea o misiune imposibilă... / Convorbire cu George Volceanov

George Valentin Volceanov (n. 28 mai 1956, București) este un traducător român, care traduce din limbile engleză și maghiară. A absolvit  în 1979 Facultatea de Limbi și Literaturi Germanice (secția engleză-maghiară) a Universității din București. Este doctor în filologie și până în 2020 a fost profesor universitar la Universitatea Spiru Haret, unde a predat istoria literaturii engleze. Este autorul mai multor dicționare bilingve și monolingve, fiind interesat mai ales de lexicografia argotică. A coordonat și a îngrijit a treia ediție românească a integralei Shakespeare, începută la Editura Paralela 45 în anul 2010 și finalizată la Editura Tracus Arte în anul 2019. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1994.
A desfășurat o bogată activitate de cercetare științifică, concretizată în peste optzeci de articole și comunicări prezentate la conferințe internaționale (Londra, Paris, Worcester, Norwich, Utrecht, Pisa, Weimar, Bratislava, Budapesta, Gdansk, Brno etc.). Se numără printre membrii fondatori ai Asociației Europene de Studii Shakespeariene (European Shakespeare Research Association).
În paralel, a desfășurat o bogată activitate publicistică, cu sute de traduceri, eseuri, articole, recenzii, interviuri publicate în presa literară românească, în revistele România literară, Luceafărul, Lettre Internationale, Observator cultural, Astra, Neuma, Orizont, Revista de traduceri literare, Dilematica, Dilema veche, Adevărul literar și artistic, Vatra, Steaua etc.
Ca formator al unei generații de traducători literari, a organizat și a condus patru seminarii de traduceri literare din limba maghiară în limba română în intervalul 2012-2017 la Casa Traducătorilor Maghiari din Balatonfured (Ungaria).
George Volceanov a primit mai multe premii importante pentru traducerile și scrierile sale originale (v. Premii). În anul 2022 a fost distins cu Ordinul de Merit în grad de cavaler al Republicii Ungare, „pentru promovarea și popularizarea literaturii maghiare în România, precum și pentru contribuția la formarea unei noi generații de traducători literari din limba maghiară în limba română”.
 
Cărți publicate
 
Dicționar de argou al limbii engleze (împreună cu Ana-Dolores Doca), Nemira, 1995.
Dicționar de argou și expresii familiare ale limbii române (împreună cu Anca-Ileana Volceanov), Livpress, 1998.
Dicționar de neologisme ale limbii engleze, Niculescu, 2002.
Methinks You're Better Spoken: A Study in the Language of Shakespeare's Characters, Institutul European, 2004.
The Shakespeare Canon Revisited, Niculescu, 2005.
The Eye Sees Not Itself but by Reflection: A Study in Shakespeare's Catoptrics and Other Essays, Editura Universitară, 2006.
Dicționar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007.
Dicționar de argou maghiar-român, Niculescu, 2011.
Dicționar de argou englez-român (împreună cu Raluca Nicolae și George-Paul Volceanov), Editura Niculescu, 2015.
Noul dicționar de argou al limbii române (împreună cu George-Paul Volceanov), Editura Litera, 2019.
Întoarcerea la Marele Will sau Reconsiderarea canonului shakespearian, Editura Tracus Arte, 2020.
Un Shakespeare pentru mileniul trei: istoria unei ediții, Editura Tracus Arte, 2021.
 
 
Revista Haemus: Dragă George Volceanov, consideri că o muncă imensă în domeniul traducerilor întinerește? Preia pe nesimțite „muncitorul” ceva din longevitatea și prospețimea limbilor din și în care traduce?
 
George Volceanov: Grea întrebare. Eu cred că genul ăsta de muncă te înțelepțește, te ajută să înveți multe lucruri despre culturile din ale căror literaturi traduci; și să-ți îmbogățești și cunoștințele de limbă nativă. Este o excelentă gimnastică a minții, care pune la treabă neuronii. În sensul acesta, te ajută să te menții tânăr.
 
- Cum a început acest drum al traducerilor din engleză și maghiară?
 
- În studenție m-am pregătit intens pentru o carieră de critic literar. Partidul unic m-a vrut profesor de școală generală într-un oraș situat la 135 de kilometri de București. Iar revistele literare mi-au trântit ușa în nas când am încercat să public vreo cronică de carte. Traducerea literară a fost, la început, soluția de avarie prin care am reușit să mențin legătura cu lumea literară, să-mi valorific cunoștințele, solide, zic eu, acumulate în anii de studiu. Ștefan Stoenescu m-a girat ca traducător de maghiară – am debutat la Editura Kriterion, condusă de un mare om de cultură, pe nume Domokos Géza. Mă pot lăuda că primul redactor de carte cu care am colaborat a fost Gabriel Gafița, un foarte bun prozator și traducător, care avea să ajungă secretar de stat la Externe. Pe partea de traduceri din engleză, Leon Levițchi a fost cel care m-a încurajat să traduc poezie și teatru în versuri.
 
- Traducerea este un dar, un talent, o meserie? Cât din fiecare, cât fără una sau niciuna?
 
- E o combinație de artă și meșteșug. Și un har nu înnăscut, ci dobândit. Dacă n-ai citit mult până la vârsta când debutezi ca traducător și nu te-ai familiarizat cu stiluri, registre stilistice variate, n-ai dobândit un vocabular bogat, vei fi un traducător slab. Pentru unii devine o meserie – un drog, un modus vivendi. Am toată admirația pentru acești oameni care traduc nu pentru bani – se știe, ca traducător, n-ai șanse să faci bani –, ci din plăcere.
 
- Ce afirmă experiența ta: există texte / autori intraductibili?
 
- Există texte intraductibile sau aflate la limita intraductibilului. Categoric intraductibil este Finnegans Wake al lui Joyce. Imposibil de tradus – poeziile din ciclul Valedictions ale lui John Donne, din cauza constrângerilor prozodice și a bogăției de metafore baroce. Pe Donne îl poți traduce fie sacrificând structura prozodică a originalului, fie ucigând concetto-urile care l-au făcut celebru. Eu unul nu m-am jenat să refuz traducerea unor texte pe care am considerat că nu le pot „rezolva” în mod satisfăcător.
 
- Poți să ne dai câteva exemple?
 
- Este vorba de Omensetter’s Luck de William Gass și de romanele Naked Lunch și Junk de William S. Burroughs, care au apărut în traduceri semnate de Gabriela Sîrbu, Dan Croitoru și Sorin Gherguț.
 
- Se poate vorbi despre o inspirație a traducătorilor?
 
- Există, desigur, momente de inspirație, mai ales în traducerea de poezie. Nu-mi vine să cred cât de rapid am tradus ermeticul poem Pasărea Phoenix și Turturelul sau Comedia erorilor de Shakespeare, texte de mare dificultate. Comedia avea un procent uriaș de cuplete rimate, dar nu doar pentametri, ci și versuri de 12-14-16 silabe cu cezură. Apoi, când textul este gata, îl citești cu detașare, îl privești „din afară” și te minunezi, „Doamne, cum de a putut să-mi iasă atât de bine?”
 
- Ce posibilități avea un tânăr student pasionat de limbi și literaturi străine în vechea variantă a învățământului superior?
 
- Cam zero spre cinci la sută, astea au fost șansele de afirmare ale generației mele. Dar iată că colegii mei de generație au răzbit și domină scena literară din ultimele două decenii. Evident, datorită schimbării de regim politic.
 
- Modele, personalități, mentori?
 
- Mentori: Ștefan Stoenescu, un mare americanist, promotor al modernismului și postmodernismului, și Leon Levițchi, considerat cel mai mare anglist român al tuturor timpurilor. Alte modele extraordinare: Silvian Iosifescu, fondatorul catedrei de teoria literaturii din Universitatea din București, și academicianul Mircea Martin, doi minunați dascăli, care și-au pus amprenta asupra formației mele. Modele de urmat, din lecturi: Paul Drumaru și Gelu Păteanu, cei mai mari traducători de literatură maghiară; Dan Duțescu – traducătorul lui Geoffrey Chaucer; Aurel Buiciuc și Nicolae Iliescu – doi mari traducători de literatură rusă; Romulus Vulpescu – un traducător și un om deosebit...
 
- Cum vezi literatura maghiară din care ai tradus atât de mult?
 
- O literatură cu o istorie bogată, cu certe valori încă din Evul Mediu și Renaștere, dar o literatură care, ca atâtea altele (vezi cazul Albaniei sau al României), se luptă cu complexul „culturilor mici”, al neapartenenței la limbile de largă circulație, al problemelor de promovare pe plan internațional. Eu m-am axat mai mult pe traducerea literaturii maghiare din Transilvania, cu nimic mai prejos decât cea din Ungaria. Din opera autorilor din Ungaria, cu câteva excepții notabile (Péter Esterházy, Kovács István, Totth Benedek – autorii unor romane de mare forță), am ales să traduc mai ales poezie și teatru. Idolul meu rămâne, totuși, Rejtő Jenő, un evreu ungur al cărui nume adevărat era Reich Jenő și care își semna prozele – combinație de roman polițist, roman de aventuri și proză umoristică – cu pseudonimul P. Howard.
 
- Ce reprezintă literatura engleză pentru tine, în contextul literar-social actual?
 
- „Literatura engleză”? Să înțeleg anglofonă? Adică britanică, americană, canadiană, australiană, neozeelandeză etc.? O literatură promovată la modul maniacal-obsesiv de editori, din dorința de îmbogățire (sau, mă rog, de evitare a falimentului...), în detrimentul altor literaturi la fel de valoroase (v. literaturile hispanice, italiană, germană, cea a „micilor culturi” de care vorbeam). Este beneficiara unei dictaturi culturale, a influenței exercitate de două-trei publicații occidentale, începând cu The New York Review of Books, care dă tonul în materie de ce trebuie tradus (din engleză, evident) în toate limbile pământului. Să fiu bineînțeles: nu contest faptul că literaturile anglofone nu își au propriile valori universale, demne de promovare, ci detest raportul cantitativ dintre autori anglofoni și cei de alte limbi care ajung în librării – văditul imperialism cultural. Și ajunge atâta pleavă... Nu scapă netradusă imediat nicio carte din listele de best-sellers publicate săptămânal de The New York Times. Într-o țară monolingvă cultural, în care, la ditamai populația, se publică doar 400 de traduceri într-un an calendaristic. Pare incredibil, nu?
 
- Se pot împărți culturile în mici, nesemnificative, auxiliare și mari?
 
- Am bifat mai devreme și răspunsul la această întrebare.
 
- Ce chip are societatea de astăzi în ochi Profesorului Volceanov?
 
- Una de care o să mă despart fără regrete când m-o chema Dumnezeu la El. O lume populată de alienați: „îndrăgostiți” care nu se privesc în ochi, ci stau cu privirile pierdute în smartphone-uri; prieteni care se adună la o aniversare ca să stea fiecare cu nasul în telefonul propriu; părinți care nu schimbă o vorbă cu copiii lor de vârstă preșcolară din același motiv; oameni care merg la teatru nu ca să se uite la o piesă, ci tot în telefon. O lume nebună, nebună, nebună, ca în titlul unui film al lui Stanley Kramer.
 
- Ce viitor crezi că are cercetarea științifică în domeniul lingvisticii?
 
- Hm... nu-i domeniul meu de competență; din auzite, știu că și lingvistica înregistrează progrese, au apărut lingvistica funcțională, cea cognitivă, se întâmplă lucruri interesante...
 
- Care ar fi specificul fiecărei generații de studenți în aceste trei decenii?
 
- De la o generație la alta, se citește tot mai puțin. Mă apucă frustrarea sau de-a dreptul furia când, invitat într-o comisie de doctorat, văd cât de puține lecturi au tinerii de azi. Tot IT-ul, internetul, telefonia mobilă au distrus setea de cunoaștere. Totul e stocat pe Google și se poate obține cu minim de efort – dar se și șterge la fel de repede din memorie. Am păstrat până azi conspectele și însemnările mele din studenție. Când sunt invitat la un eveniment cultural și menționez chestii pe care le știam de la vârsta de 20-22 de ani, publicul de azi este extaziat, „mamă, ce erudit e ăsta.” Ștacheta culturii generale și a omului cult au coborât foarte mult, se apropie de zero...
 
- Literatura de astăzi – se supune mediatizării conduse de marketing sau esteticii libere impuse de valoare indiscutabilă?
 
- Marketingul e la putere și este exercitat pe foarte multe canale – pagini de facebook, instagram, bloggeri, influenceri... În aceste condiții, asistăm la moartea lentă dar sigură a criticii literare, care odinioară stabilea ierarhiile estetice și influența gustul publicului.
 
- Ce condiții crezi că trebuie să îndeplinească o carte pentru a fi considerată capodoperă sau carte-cult?
 
- Ar trebui să fie accesibilă tuturor păturilor de cititori. Să fie scrisă pe mai multe paliere, astfel încât să fie în egală măsură savurată și de către cititorul mai erudit (pentru aluzii, referințe culturale), și de către de omul „de rând” (pentru acțiune în sine și caracterizarea personajelor). Este cazul pieselor lui Shakespeare sau al trilogiei campusului universitar a lui David Lodge.
 
- Care este pe scurt istoria retraducerii lui Shakespeare?
 
- La începutul anilor 2000 am îmbogățit receptarea lui Shakespeare în România cu două titluri inedite: Doi veri de stirpe aleasă (The Two Noble Kinsmen – o piesă târzie, scrisă în colaborare cu John Fletcher) și Eduard al III-lea, o piesă timpurie, rodul colaborării cu Thomas Kyd și Christopher Marlowe. Aceasta din urmă a fost montată de Alexandru Tocilescu la Teatrul Național din București în anul 2008, cu Ion Caramitru și Șerban Ionescu în rolurile principale. În 2007 tradusesem Furtuna pentru Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Așa s-a născut ideea unei retraduceri a integralei Shakespeare. Am povestit în Shakespeare pentru mileniul trei: istoria unei ediții (Tracus Arte, 2021) cum am găsit o editură, cum am reușit să construiesc o echipă de traducători și ce principii au stat la baza noilor traduceri.
 
- A fost o misiune culturală?
 
- A fost o inițiativă privată și mulți au văzut în ea o misiune imposibilă. N-a existat nicio susținere instituțională sau financiară. Doar trei dintre cele șaisprezece volume au primit finanțare pe baza unor concursuri de proiect. În rest, cei nouă traducători și cei cincisprezece universitari care au contribuit la aparatul critic au prestat o activitate pro bono: niște nebuni frumoși, care au făcut o treabă extraordinară. Am oferit acest cadou culturii române fiindcă ne-a plăcut să ne măsurăm forțele cu Shakespeare, nu pentru bani. Satisfacțiile au apărut mai târziu, odată cu montările de pe scenele mai multor teatre din România și Republica Moldova. În iunie 2023 am ajuns la 34 de montări, alte 4-5 montări sunt în lucru, în 2024 cu siguranță vom ajunge la 40 de montări. Am colaborat cu regizori consacrați, ca Ducu Darie, Andrei Șerban, Victor Ioan Frunză, Alexander Hausvater, Mihai Țărnă, dar și cu reprezentanți ai tinerei generații (Alexandru Mâzgăreanu, Radu Iacoban, Ștefan Alexiu etc.) sau regizori străini importanți, ca Declan Donellan, Michal Docekal, Peter Schneider și Charles Chemin. Mă bucur că eforturile echipei n-au fost zadarnice.
 
- Shakespeare este un geniu autentic sau (ca parte a darurilor) are mai mult capacitatea de a-l face pe regizor / spectator / cititor să se simtă, fie și temporar, geniu, ales?
 
- Bine zice un mare exeget shakespearian, pe nume Jonathan Bate, că la data când își scria piesele – în marea lor majoritate adaptări ale unor proze, poeme sau piese mai vechi de mare succes – „împrumutând” (pe atunci nu exista noțiunea de plagiat!) cu toptanul idei, versuri, tipuri de personaje și situații dramatice din scrierile contemporanilor săi, Shakespeare habar n-avea ce mare geniu este. Genialitatea lui este rezultatul unui proces istoric de canonizare, o invenție postumă datorată în cea mai mare parte romanticilor germani. Cu regizorii am o problemă: majoritatea se cred mai deștepți decât Shakespeare și montează spectacole nu „de”, ci „după” Shakespeare, introducând vorbe și finaluri idioate. Vezi, de exemplu, mizeria de Romeo și Julieta de la Teatrul Național din București în regia „marelui” Kordonsky.
 
- Constați vreo saturație sau inerție la insistența mitului Shakespeare de a domina gusturile literare și teatrale de astăzi?
 
- Există și una, și alta, dar teatrele au nevoie de Shakespeare ca de oxigen, pentru că, cel puțin teoretic, numele lui garantează succesul de box-office. Am lansat de curând o serie de volume în colecția „Contemporanii lui Shakespeare” tocmai ca o pledoarie pentru faptul că teatrul Renașterii engleze nu înseamnă doar Shakespeare, ci și Marlowe, Kyd, Jonson, Webster, Middleton și mulți-mulți alții. Valoarea apare nu din pustiu, ci din competiție. Și în secolul 20, în cultura populară, Beatles n-au fost singurii muzicieni valoroși – au existat și Rolling Stones, The Who, The Kinks, The Animals, Cream, Moody Blues, Pink Floyd, Led Zeppelin etc. Așadar, și Shakespeare a participat la un fenomen cultural de mare anvergură, într-o companie selectă.
 
- Dacă ai descrie esențele operei shakespeariene, cum ar suna?
 
- A spus-o Harold Bloom înaintea mea: este primul autor care explorează psihologia abisală. Christopher Marlowe, care i-a servit lui Shakespeare drept model, făcea și el pași în această direcție, dar a murit asasinat la vârsta de numai douăzeci și nouă de ani, din ordinul Consiliului Secret al Coroanei. Și o altă esență de reținut: nimic nu este ce pare, nimeni nu este cine și ceea ce pretinde a fi. De aici și atemporalitatea textelor shakespeariene, sentimentul că acțiunea pieselor sale se repetă la nesfârșit în afara scenei, în viața noastră de zi cu zi.
 
- Pe ce crezi că se sprijină forma actuală a canonului literar occidental?
 
- Canonul occidental e grav avariat și politrucii secolului 21, ideologii „politicii corecte” vor distruge și ultimele rămășițe ale moștenirii culturale occidentale prin tăvălugul cancel culture. Adio, Huckleberry Finn, adio, Coliba unchiului Tom, adio, Pe aripile vântului... Mai e puțin și vom intra în lumea imaginată de Ray Bradbury în Fahrenheit 451, a cărților salvate de la extincție de către partizani ascunși în marginile societății. De altfel, trăim deja în epoca imaginată de Huxley în Brave New World, a globalizării și a manipulării maselor prin exacerbarea sexualității și a consumului de droguri. Trist...
 
- Care este personajul tău shakespearian preferat?
 
- Prințul Hal din cele două piese Henric al IV-lea, antagonistul lui Falstaff. Hal, care va deveni Henric al V-lea în piesa cu același titlu.
 
- Cum vezi prezentul și viitorul literaturilor balcanice și est-europene?
 
- Greu de dat un pronostic. Literaturile balcanice ale momentului îmi par valoroase, vor exista întotdeauna pasionați ai condeiului. Nu știu însă câți cititori vor mai exista în viitorul apropiat. Și nu știu dacă va mai exista limba română peste 30-40 de ani, pentru că văd tineri, adolescenți, chiar copii de grădiniță care folosesc tot mai mult limba engleză ca mijloc de comunicare și vorbesc tot mai prost limba română. Fapt sesizabil până și la nivelul reclamelor TV sau al programelor de știri... Poate că în două-trei decenii nu vom mai avea nevoie de retraduceri ale lui Shakespeare...
 
- Scrii direct în engleză, probabil și în maghiară. Crezi că fiecare limbă oferă o lume sensibil diferită de celelalte (limbi / lumi)?
 
- Evit să scriu direct în maghiară din cauza semnelor diacritice; în engleză am scris constrâns de practicile academice – dar uite că am început să îmi traduc scrierile din engleză în română și, în doar doi ani, am obținut șapte premii și alte patru nominalizări pentru două cărți. Fiecare limbă își are specificul – maghiara aglutinantă, engleza sintetică etc. Mi se pare important ca limba în care scrii să vizeze publicul culturii respective: mi se pare o tâmpenie să scrii doar pentru străini, pentru „satul global”, și să-ți ignori publicul „de acasă”. De aici și ideea auto-traducerii. Acum lucrez la un al treilea volum de exegeză shakespeariană în limba română, care va apărea în 2024.
 
- O parabolă, o întâmplare, un proverb, o deviză care te-a marcat sau care nu vrea să plece din memoria ta?
 
- Privind în urmă la întreaga mea carieră, deviza mi-ar fi ad astra per aspera. Iar proverbul care s-a adeverit de nenumărate ori este „facerea de bine, futere de mamă”. Am moștenit de la părinți și bunici obiceiul de-a face bine ori de câte ori pot.
 
- Dacă ai fi vrut să scrii un roman, care ar fi fost?
 
- Un roman al altui autor? On the Road (Jack Kerouac). Sau unul izvorât din mintea mea? Ar fi unul autobiografic. O metaficțiune autobiografică.
 
- Cel mai poetic cuvânt în limbile română, maghiară, engleză...
 
- Rouă, csend, dark.

2024